Crima

Ma plictisesc teribil...
Aceleasi ganduri, aceleasi rezolvari,
Mereu acelasi scop.
Inca o obsesie la activ,
Inca o crima agatata la dosar,
Inca o pedeapsa de savarsit.
Imi duc Crucea Sudului
Pe un drum doar de mine stiut,
Ma complac in durere
Cand adom pe spini
Cu amintirea sfasiata
De-al dorului venin.
Ma trezesc in lacrimi,
Lacrimi pure, pline de cianura.
Otrava visului di ceata
Plina cu iubiri, doruri si iluzii
Ma ameteste pana la nefiinta.
Sunt un mort cu ganduri si emotii...

Noi, cei nefericiti...

Noi...oamenenii...ne bucuram atat de tare la aprecierile celorlalti...cand seful iti spune ''ai scris un articol nemaipomenit'', sau prietenul ''ce bine arati azi'' sau amicii cand iti spun ''esti un prieten de incredere''...intotdeauna ne trebuie aprobabrea celorlalti pentru ceea ce suntem sau ceea ce facem...suntem snobi, rautaciosi,ipocriti, parsivi, persuasivi, egoisti, dar se spune ca avem si calitati...putem fi buni, iubitori, inteligenti, prieteni pe care te poti baza si la bine si la rau, insa mereu avem conditia ca toata acestea sa se reintoarca, precum un bumerang si consideram ca asta e viata si ca fericirea nu e atat de greu de gasit pe cum se zvoneste...defapt superficialitatea noastra ne impiedica sa ne dam seama cat de patetici suntem cu adevarat...nu avem incredere in noi insine, suntem mereu despartiti de ziduri mult prea groase de ceilalti deoarece consideram ca inexistenta lor ne-ar face vulnerabili, cautam fericirea in ceilalti sau in carti, muzica, arta, care pana la urma tot de oameni sunt facute...suntem prea orbi pentru a realiza ca fericirea exista in fiecare dintre noi...vrem prea mult cateodata si lucrurile frumoase trec pe langa noi, ne fac cu mana si merg mai departe, pentru ca nu e frumusetea de care aveam poate nevoie, era prea mediocra pentru standardele noastre...mergem prin cafenele, facem din fericire un subiect filozofic, ne dam destepti ca nu exista, ca e doar o iluzie, asta pentru ca ne-am obisnuit sa traim din iluzii si pentru iluzii...suntem atat de opaci incat nici macar zambetul unui copil nu ne mai bucura sau primavara care umple aleile cu o multitudine de copaci infloriti in felurite culori...de ce? n-am avut timp sa reflectam atat de mult asupra subiectului pe cat credeam...e mai simplu sa dam vina pe socitate, pe vremurile in care traim, pe probleme existentiale si sa negam cu desavarsire fericirea...ne credem maturi si trecuti prin viata, avem teancuri de studii si cariere impresionante, ne consideram realizati si asta e tot ceea ce conteaza...si in final, batrani si ursuzi, ne uitam inapoi, la tot ce a fost si simtim ca ceva lipseste totusi desi am facut tot ceea ce ne-am propus...in toata fuga noastra egoista prin viata am uitat de noi si de ceea ce era cu adevarat importat...si...chiar si atunci, spunem ca fericirea nu exista, iar cei care au gasit-o considera ca este o iluzie pentru suntem prea indoctrinati ca sa credem altceva si totul se repeta pana in cel din urma ceas...