vineri, 3 decembrie 2010

Ruină

Am construit în mine un templu pentru Hades,

În care umbre şi furii ciocnesc satisfăcute

Zeci de cupe cu otravă;

Otrava stoarsă din blestemata mea iubire pentru tine.

Cu râsete sinistre şi ritualuri sumbre

Fac horă în jurul inimii deja sluţite

Şi o usucă, o-mpietresc mai tare,

O împung cu furcile-nmuiate-n ură.

Am adunat în mine atâta groază şi atâta moarte,

Atâta urlet şi atâta disperare,

Încât din furia mea nemărginită

Nu se mai naşte decât haotica tăcere.

Doar marea am înghiţit-o toată, în ochii plini de răni,

Care acum se revarsă în valuri roşii,

Din retina prea obosită să mai zâmbească

Altei dimineţi fără tine.

miercuri, 8 septembrie 2010

O Doamnă

Paranoia mea, îmbrăcată în albastru marin
Dansează tango
Cu idei din care ţăşneste sânge.
Are corpul unei balerine zbârcite
Şi ochi ucigători
Din care curge verde.
Paranoia mea, e o leoaică
Cu zâmbet de hienă,
Care ţine cursuri gratuite de nebunie.
Învaţă numerele să danseze cu literele,
Ca apoi să se devoreze între ele
Până la ultima unduire.
Paranoia mea, este o doamnă
Cu chip de nimfă
În spatele căreia este înfipt
Un cuţit de vânătoare.

sâmbătă, 4 septembrie 2010

Ecou din alt timp

Şi totuşi, vezi tu,

Îmi e dor de literele mele.

Ceaţa care nu se mai risipeşte nici la amiză din ochii gri

Le lasă încă să aştepte, proţopite, de cearcănele adânci.

Literele mele pitoreşti se mănâncă acum între ele,

De frică să nu cadă printre cutele vineţii

Şi plânsetul lor îl mai aud doar vag

Ca un ecou din alt timp

Rugându-mă să le salvez.

Şi simt cum se naşte în mine durerea

Ca urletul sfâşietor al unui pian dezacordat.

Sunt un instrument malformat

Înscris pe lista de rebuturi,

Iar literele mele pitoreşti se mănâncă acum între ele.

luni, 9 august 2010

Pedeapsa indiferentei

Mă holbam la ea de câteva minute şi oricât de mult aş fi încercat să-mi vin în fire, nu puteam. Am rămas înţepenit pe cele două picioare, care începeau uşor să mi se topească, eclipsat de prezenţa ei. Nu puteam să o concep altfel, decât ca pe o fantasmă. O femeie cu o piele atât de transparentă încât puteai vedea cum globulele roşii se plimbă la braţ cu cele albe prin fiecare venă. Părul ei de culoarea piersicii cădea precum o cortină peste umerii goi, până în dreptul feselor ei perfecte. Avea nişte ochi stranii, de o culoare indecisă, iar din buzele ei mari cărnoase aveai impresia că ţâşneşte sângele.
La început m-am gândit ca ea este doar rodul fanteziilor mele, dar nu era aşa. Era cât se poate de reală. Mă privea tăcut şi intens, sprijinită de biroul meu. O femeie pentru care nu s-au găsit cuvinte ca să o descrie, goală, în faţa mea, iar eu nu puteam spune nimic. Îmi transmitea prin acea tăcere apăsătoare că ştie cine sunt, ce fac, şi mai mult de atât, exact ce gândesc. Într-un final îmi fac curaj să vorbesc cu ea, destul de bâlbâit şi foarte confuz:
- Bună seara!
- Bună seara! îmi spuse ea aproape maşinal, fără să mă scape din ochi.
- Cărui fapt datorez prezenţa dumneavoastră?am intrebat-o eu, dându-mi apoi seama ca un idiot, cât de banală şi formală a fost întrebarea.
- Nici unui fapt, a răspuns ea, la fel de maşinal ca şi înainte.
- Vă pot ajuta cu ceva? am intrebat-o cu o oarecare jenă în glas, care se transforma uşor în frică, fără să îmi pot explica acest lucru.
- Da, îmi răspunse zâmbindu-mi parşiv, am nevoie să îmi dai ceva.
- Eu? eram bulversat. Dar eu nu am nimic, ce v-aş putea oferi?
- Ai exact ce vreau eu. Un lucru pe care tu nu îl preţuieşti şi nu vreau să îl laşi să se piardă. Tu oricum nu ai nevoie de el şi mi-l vei da mie.
- Ce anume? Nu înteleg ce îmi cereţi, devenisem din ce în ce mai agitat, aproape isteric.
- Vei înţelege, îmi spuse ea zâmbindu-mi seducător. Vreau tinereţea ta!
- Poftim??? Cum adică tinereţea mea? Nu e un bun pe care să îl cumperi sau să îl vinzi.
- Pentru mine este. Se apropia de mine uşor, precum o umbră, până a ajuns la câţiva centimetri în faţa mea. Îmi vei da tinereţea ta pentru un sărut. Acestea au fost ultimele cuvinte, după care ne-am sărutat prelung, călătorind din paradis în iad şi înapoi, nemasimţindu-mă în trupul meu, levitam undeva în afara timpului.
A doua zi m-am trezit foarte obosit, cu o durere îngrozitoare de cap şi o stare asemănătoare celei de mahmureală. M-am ridicat destul de greoi să ma duc la toaletă şi în drum spre, mă tot gândeam la visul ciudat de seara trecută. Ajungând în baie am avut un şoc. Oglinda îmi dezvălui că nu fusese doar un vis: eram un tip cu 30 de ani mai bătrân, cu părul grizonat şi pielea zbârcită. Eram un suflet tânăr închis în corpul muribund al unui bătrân. Îmi vândusem tinereţea pentru un sărut...

luni, 2 august 2010

Atac de panică

Aseară m-a vizitat Moartea,

A fost a doua oară când ne-am întâlnit.

Data trecută nu mi-a spus nimic,

Era umflată şi gâtul înfăşurat în spini

Nu îi dădea voie să mă avertizeze.

Seara trecută a venit la mine plângând,

Tremura toată, în spasme sacadate şi necontrolate

Fierbând ca un vulcan gata să explodeze,

Şi a explodat în cele din urmă,

S-a împrăştiat în bucăţi enorme de vomă şi ură...

Sentimentul ei spasmodic de panică s-a lipit de mine

Şi mi-a lăsat cratere adânci în tot corpul.

Aseară, Moartea a venit la mine să o salvez,

M-a desemnat pe mine singurul urmaş

Care-I va duce în continuare

Viaţa Ei din moarte...

duminică, 11 iulie 2010

Rabdare...

Aşteaptă-mă la marginea mării

Cu apusul, votca şi ţigările în rucsac.

Ai grijă până mă întorc de cele două stele

Pe care le-am găsit când când căutam scoici,

Ţi le-am ascuns înainte să plec, în cămaşa maro,

Sunt în pachetul de ţigări înfăşurate în alge.

Aşteaptă-mă la marginea mării

Pe banca de os de lângă epavă.

Ţi-am lăsat sub ea regretul zilei

Şi bucuria celui mai frumos răsărit împreună.

Lângă ţi-am lăsat o pană de pescăruş, o pensulă

Şi o scrisoare goală semnată.

Aşteaptă-mă la marginea mării

Pe partea de epavă desenată

Cu jumătate de curcubeu în furtună.

Aşteaptă-mă la marginea mării

Să terminăm tabloul.

marți, 8 iunie 2010

Renegare

Azi nu!

Azi nu mai vreau să mă accept,

Nici pe mine, nici pe voi.

Azi este apogeul morţii mele

În lumea asta moartă,

Cu străzi de poezie

Ornate la fiecare intersecţie

Cu statui în proză.

Azi nu mai vreau oameni insipizi şi stafidiţi

Care vorbesc în rime şi gândesc gunoi.

Azi nu mai pot fericirea.

Din cerul care mi sparge în tâmple

Când pământul mă soarbe câte puţin la fiecare pas

Încerc să vreau să mai visez.

Azi nu vreau timp.

Azi nu vreau să simt că nu simt.

Azi nu vreau să gândesc.

Azi gândurile mi-au evadat

Din celulele echilaterale

Cu bare mâncate de rugina nimicului.

Azi sunt versul fără ritm şi rimă,

Fără idee şi substanţă.

Azi nu mai vreau să mai trăiesc în moarte.

Azi vreau să mă renasc.

Azi, vreau să fiu vie!