Haos

Rătăcită pe un singur drum,
Mă tot lovesc de pereţii raţiunii.
Hoinăresc aiurea prin viaţă,
Hotărâtă să ajung acolo
Unde stelele mor şi renasc
Din praful infinit al nemuririi.

Un gând mă poartă pe aripile sale
Spre visul mult râvnit şi trist,
Acolo unde din apusul soarelui
Răsare grandioasă luna.

Şi merg, şi tot înaintez
Spre abisul plin de întuneric şi necunoscut,
Acolo unde în marea de linişte miroase a haos...

Stau si ma gandesc cateodata de ce am tendinta de ai alunga pe toti cei dragi mie...de ce imi e atat de greu sa am incredere in oameni...de ce imi e frica sa nu devin vulnerabila...de ce am devenit din ce in ce mai tacuta si mai inchisa in lumea mea...de ce iubesc, de ce sunt trista, de ce plang, de ce am uitat sa zambesc...de ce m-am pierdut candva si daca oare a meritat...atat de multe intrebari si doar un singur raspuns...de ce?...pentru ca sunt om si imi e frica...imi e frica de mine, de ceilalti, de singuratate, de tine, de noi, de tot ceea ce ma inconjoara...atat de multe vise, sperante si planuri, dar totusi atat de putine realizari...viata e ca un joc de sah...un lung sir de mutari gresite, dar cu mici portite de scapare pentru a reintra in jocul atat de tulbure al vietii...sunt ratacita pe un singur drum si ma lovesc din ce in ce mai des de zidurile ce imi ies in cale pentru ca nu mai stiu sau nu mai vreau sa le ocolesc...si astept...astept sa vina cineva sa imi intinda o mana de ajutor si sa ma salveze in cele din urma de mine insami...