Viata ca un film prost...

Viaţa...ce poate fi mai frumos decât să fi om? Să te bucuri de zâmbetul unui copil, să râzi la glumele proaste ale prietenilor, să plângi când cineva drag ţie pleacă, să ai emoţii pentru că se apropie bacul şi multe alte stări. Însă în toată marea asta de sentimente ai momente în care te simţi copleşit, epuizat. La şcoală dormi pe bancă, eşti pierdut(ă) în lumea ta sau pur şi simplu nu îţi mai pasă; acasă ai tăi se ceartă din orice fleac ca doi copii de grădiniţă, de îţi vine să îi dai cap in cap (ar fi tentant, dar preferi să pleci şi să ai conştiinţa curata); de prieteni nici nu cred că mai avem ce spune. Până şi ei, cei care ar trebui să te înţeleagă şi să îţi fie mereu aproape, te consideră un/o crizat(ă) psihopat(ă) şi îţi spun că ar trebui sa îţi revizuieşti comportamentul, altfel rişti să rămâi singur(ă).
Ajunge la un moment dat să nu îţi mai pese de nimic, lucrurile încep uşor dar sigur să scape de sub control şi când credeai că mai rău de atat nu se poate, începi să regreţi că ai spus asta vreodată.
Realizezi în cele din urmă că ai rămas singur(ă), nu poţi evita inevitabilul. Prietenii tăi au dispărut ca prin magie şi începi sa te gândeşti dacă ai avut aşa ceva. Cu fiecare zi ce trece te afunzi şi mai tare în rutină: dormit, trezit, mâncat, şcoală, casă, mâncat, citit (poate), dormit, iar depresia este singura care ţi-a mai rămas alături în toată nebunia aceasta, pe care te chinui atât de tare să o înţelegi, însă fără niciun rezultat favorabil.
Dacă tot ai rămas singur(ă) începi să gândeşti. Proastă iniţiativă, dar pe cît de proastă pe atât la îndemână. Meditezi asupra propriei existenţe, îţi pui tot felul de întrebări din diferite domenii, filozofezi despre viaţă şi ca din întâmplare parcă, ajungi la concluzia că viaţa e nici mai mult, nici mai puţin decât un film. Al tău e un film prost ce-i drept, dar totuşi unul.
În descoperirea ta însă îţi dai seama ca viaţa e mult mai complexă decât un film. În lumea reală nu poţi să mai tragi o dublă pentru că ai greşit la examen şi vrei sa repari asta, nu poţi să ştergi vorbele spuse aiurea şi la nervi, nu poţi să dai timpul înapoi. Poţi doar să mergi înainte şi să alegi să fi un actor în filmul prost şi imperfect al vieţii, şi nu un simplu spectator...

Dezamagire...

Scarbit, plictisit, dezamagit, te pierzi in marea de idei si ganduri...uiti ce vrei, renegi tot ceea ce esti, iti aprinzi o tigara si zambesti...esti liber de acum...ai pierdut tot, desi nu aveai nimic...sau poate aveai?te aveai pe tine, dar oare asta esti tu cu adevarat? nu e doar o masca infecta pe care o porti de dragul celorlalti? ,,de dragul celorlati''...ce cuvinte, aproape fara nici un sens. care ceilalti? care drag?...totul e o iluzie. Tu esti o iluzie...te-ai negat atat amar de vreme. ca sa ce? sa nu fi singur? sa ai zambete ipocrite si false prietenii? unde esti tu? ai senzatia ca te-ai pierdut, dar te-ai regasit vreodata?...in mintea ta zboara tot felul de idei si scenarii, ti-ai pierdut increderea in sine, parca tot ceea ce obisnuiai sa faci nu mai e destul de bun, nu mai e destul de frumos...tu nu mai esti frumos sau asa ai impresia...o melodie te face dintr-o data sa iti dai seama ce om sensibil esti...oare asta sa fi tu?da...esti un om sensibil, tacut, placut, inteligent, dar nu pentru cei ce te inconjoara acum...pentru alti oameni, pe care poate nu ii vei cunoaste niciodata...oricum tigara ti s-a fumat singura gandindu-te la diverse, dar iti mai aprinzi una...pe asta o sa o savurezi...e tigara prin care sarbatoresti un nou inceput...te sarbatoresti pe tine pentru ca ai renascut si usor, usor vei incepe sa te cunosti, sa fi tu insuti, iar visele si sperantele tale se pierd in oceanul amintirii de acum...