Realitate

Ne pierdem pe noi în ceilalţi,

Dar nu putem trăi fără ei.

Ajungem să trăim prin ei şi ne pierdem iar.

E un joc vicios care nu ne duce nicăieri.

Stagnăm. Ne dorim ce nu avem sau nu putem atinge,

Avem ce voiam, dar nu ne ajunge,

Nu se poate mai mult?

Ba da, cât eşti dispus să plăteşti?

A păcat, ne pare rău, dar acestea sunt regulile,

Vin odată cu viaţa, şi ea însăşi e preţul.

Eu zic să nu ne mai lamentăm atât,

Oricum totul se vinde, se cumpără şi se plăteşte.

Hai să cumpărăm fericirea!

Licitaţia începe de la un suflet…

Dă cineva mai mult?

Nepăsare

Putrezeşti lângă mine, în patul acesta slinos,

Te descompui de ceva vreme, dar încă n-ai murit.

Ţipă sufletul în tine că vrea să plece, dar nu-l laşi,

Îţi e frică să îi dai drumul, să nu rămâi singur.

Preferi doar să mai vorbeşti din când în când

Cu viermii care colcăie prin mintea ta, mâncată deja pe jumătate.

Griuri colorate

Albul fiinţei tale se amestecă cu negrul minţii mele putrezite.

Griul atât de închis îmi provoacă nişte convulsii greu de stăpânit,

Îmi vine să-ţi pun un colier împletit în jurul gâtului,

Dar ochii tăi sticloşi îmi taie suflul

În lumina felinarului cu lumină gri.

Sunt bolnav de atâtea griuri colorate.

Obsesia îmi joacă feste, mă hipnotizează,

Mă pierd prin ea şi apoi…cad.

Trăiesc în filmuleţe alb-negru rulate pe un diapozitiv sadic,

Care îmi strică filmul, îl rupe şi îl asamblează altfel…îl face gri.

Eu nu vreau să fiu nici alb, nici negru şi nici gri,

Eu vreau culori…şi totuşi,

Uitându-mă la tine, mă văd pe mine,

Un gri colorat într-o lume alb-negru.

Călătorie

Scările se scufundă sub picioarele mele de lut,
Iar mâna mi se zbate speriată pe peretele gri
Încercând să te găsească.
Eşti acolo, în întuneric, mă priveşti îngândurat,
Îţi simt privirea îngrozită şi mirosul înţepător de mosc.
Ai vrea să mă apropii, dar totuşi mă îndepărtezi...
Pe zi ce trece tu-mi eşti tot mai departe,
Deşi ne desparte doar viscolul şi-o noapte.
Azi eşti încă aici,
Staţionezi pe partea dreaptă a sufletului meu...

Ploaie de vara

Camera e prea mica.
Ma sufoc, ma zbat sa supravietuiesc intre peretii plini de mucegai.
Lampa ma orbeste cu lumina ei cenusie, iar afara se aude ploaia.
Picaturile de apa se pierd prin mine,
Ne contopim...ele imi apasa tamplele,
Imi blocheaza sufletul, ma lasa oarba si speriata in mijlocul ploii,
Imi invadeaza creierul subrezit de trecerea furtunilor de vara.
Ma lasa singura, abandonata pe o strada laturalnica a proprie-mi minti,
Uda, pierduta, desfigurata, terifiata de puterea lor, de rautatea lor.
Ma ataca, ma rapesc, ma duc pe meleaguri straine si uitate.
Ar vrea sa ma iubeasca,
Ar vrea sa ma venereze, dar sunt prea rele.
Si ma doare...
Nu mai pot suporta...plang, urlu, dar nu ma aude nimeni.
Doar sufletul se zbate in mine...dar l-au prins,
Nu ii dau voie a iasa...
L-au inecat in furtuna de stropi a timpului...

Astă vară

Libertate şi ţigări,
Trenuri, prieteni de-un drum şi marea.
Valurile cu poveste lor,
Mereu alta,
Întotdeauna la fel de îndepărtată.
Scoica ce s-a contopit cu piciorul tău,
Algele care ascund şi pansează rana,
Pistruii de pe cerul negru
Care se oglindesc în ochii tăi adânci,
Nisipul care te fură
Şi marea care te îneacă.

Totul e doar libertate,
Iar libertatea mea eşti tu.

Noroi...

Fericirea nu rasare din spatele blocurilor
Si nici din canelele cu parfum gretos de jeg.
Fericirea nu mai e intr-un tramvai spre gara,
Nu o sa mai gasesti pe tarabe la talcioc,
Nu o mai vezi pe strazile prafuite si pline de noroi.
Fericirea nu mai e ascunsa intr-o groapa in asfalt
Sau intr-o haina veche uitata pe cuierul unei cafenele ieftine si slinoase.
Fericirea a ajuns doar o tigara
Ce arde mocnit si singura,
Lasand in urma doar scrumul vechilor taceri
Si fumul tristelor apusuri.

Ignorare...

Visele...de curand am fost la o dezbatere ce se adresa carierei, si faptului ca in viata trebuie sa iti urmezi visele si sa faci ceea ce iti place. Dar ce sunt pana la urma visele? Si cum iti dai seama ce iti place? Si oare cum iti poti urma visele intr-o lume materialista in care banii sunt mult mai importanti decat idealurile, sperantele, sufletul? De ce avem nevoie de bani ca sa fim fericiti? De ce nu putem trai din bucuria pe care o aduce faptul ca facem ceea ce ne pace? Sau de ce nu putem sa traim din iubire? Pentru unii probabil sunt intrebari retorice, pentru altii intrebari ce au un raspuns transant: visele nu tin de foame, iar iubirea nu mai exista, asa ca de ce sa ne pierdem vremea alergand dupa ceva utopic sau ceva ce nu e productiv.
Societatea ne inhiba, ne face sa ne pierdem visele, sa ingropam iubirea, sa castigam bani ca sa ii cheltuim pe diverse porcarii, sa ne casatorim cu x sau cu y pentru ca are un cont frumos in banca. Devenim snobi, superficiali, aroganti...anonimi, intr-o lume mai anonima decat a fost vreodata.
Daca as intreba un om ce este calea cea dreapta, probabil mi-ar spune ca sunt nebuna si sa imi vad de treaba...oare chiar asa sa fie? sa fiu nebuna?...calea cea dreapta eu cred ca e visul fiecarui om...un drum lung, greu, obositor, la capatul caruia te asteapta un apus de soare plin de culori vii, de stele ce stau sa apara si sa iti zambeasca...si marea...marea care iti aduce cu fiecare val alta poveste, pe care tu le asculti obosit, dar fericit pentru ca ai facut in viata ceea ce ti-a placut si te simti implinit.
Ne-am pierdut identitatea pentru ca ne e frica sa fim noi insine, ne e frica de ce putem face, alegem drumul scurt din viata noastra...fara complicatii, fara compromisuri, fara dezamagiri sau realizari, doar comoditate, doar Singuratate.
In final realizam ca suntem singuri si frustrati, dar avem bani...poti cumpara un suflet cu banii? Iti poti alina singuratatea?...Ai toata viata inainte...urmeazati visele si nu uita sa iubesti...

Viata ca un film prost...

Viaţa...ce poate fi mai frumos decât să fi om? Să te bucuri de zâmbetul unui copil, să râzi la glumele proaste ale prietenilor, să plângi când cineva drag ţie pleacă, să ai emoţii pentru că se apropie bacul şi multe alte stări. Însă în toată marea asta de sentimente ai momente în care te simţi copleşit, epuizat. La şcoală dormi pe bancă, eşti pierdut(ă) în lumea ta sau pur şi simplu nu îţi mai pasă; acasă ai tăi se ceartă din orice fleac ca doi copii de grădiniţă, de îţi vine să îi dai cap in cap (ar fi tentant, dar preferi să pleci şi să ai conştiinţa curata); de prieteni nici nu cred că mai avem ce spune. Până şi ei, cei care ar trebui să te înţeleagă şi să îţi fie mereu aproape, te consideră un/o crizat(ă) psihopat(ă) şi îţi spun că ar trebui sa îţi revizuieşti comportamentul, altfel rişti să rămâi singur(ă).
Ajunge la un moment dat să nu îţi mai pese de nimic, lucrurile încep uşor dar sigur să scape de sub control şi când credeai că mai rău de atat nu se poate, începi să regreţi că ai spus asta vreodată.
Realizezi în cele din urmă că ai rămas singur(ă), nu poţi evita inevitabilul. Prietenii tăi au dispărut ca prin magie şi începi sa te gândeşti dacă ai avut aşa ceva. Cu fiecare zi ce trece te afunzi şi mai tare în rutină: dormit, trezit, mâncat, şcoală, casă, mâncat, citit (poate), dormit, iar depresia este singura care ţi-a mai rămas alături în toată nebunia aceasta, pe care te chinui atât de tare să o înţelegi, însă fără niciun rezultat favorabil.
Dacă tot ai rămas singur(ă) începi să gândeşti. Proastă iniţiativă, dar pe cît de proastă pe atât la îndemână. Meditezi asupra propriei existenţe, îţi pui tot felul de întrebări din diferite domenii, filozofezi despre viaţă şi ca din întâmplare parcă, ajungi la concluzia că viaţa e nici mai mult, nici mai puţin decât un film. Al tău e un film prost ce-i drept, dar totuşi unul.
În descoperirea ta însă îţi dai seama ca viaţa e mult mai complexă decât un film. În lumea reală nu poţi să mai tragi o dublă pentru că ai greşit la examen şi vrei sa repari asta, nu poţi să ştergi vorbele spuse aiurea şi la nervi, nu poţi să dai timpul înapoi. Poţi doar să mergi înainte şi să alegi să fi un actor în filmul prost şi imperfect al vieţii, şi nu un simplu spectator...

Dezamagire...

Scarbit, plictisit, dezamagit, te pierzi in marea de idei si ganduri...uiti ce vrei, renegi tot ceea ce esti, iti aprinzi o tigara si zambesti...esti liber de acum...ai pierdut tot, desi nu aveai nimic...sau poate aveai?te aveai pe tine, dar oare asta esti tu cu adevarat? nu e doar o masca infecta pe care o porti de dragul celorlalti? ,,de dragul celorlati''...ce cuvinte, aproape fara nici un sens. care ceilalti? care drag?...totul e o iluzie. Tu esti o iluzie...te-ai negat atat amar de vreme. ca sa ce? sa nu fi singur? sa ai zambete ipocrite si false prietenii? unde esti tu? ai senzatia ca te-ai pierdut, dar te-ai regasit vreodata?...in mintea ta zboara tot felul de idei si scenarii, ti-ai pierdut increderea in sine, parca tot ceea ce obisnuiai sa faci nu mai e destul de bun, nu mai e destul de frumos...tu nu mai esti frumos sau asa ai impresia...o melodie te face dintr-o data sa iti dai seama ce om sensibil esti...oare asta sa fi tu?da...esti un om sensibil, tacut, placut, inteligent, dar nu pentru cei ce te inconjoara acum...pentru alti oameni, pe care poate nu ii vei cunoaste niciodata...oricum tigara ti s-a fumat singura gandindu-te la diverse, dar iti mai aprinzi una...pe asta o sa o savurezi...e tigara prin care sarbatoresti un nou inceput...te sarbatoresti pe tine pentru ca ai renascut si usor, usor vei incepe sa te cunosti, sa fi tu insuti, iar visele si sperantele tale se pierd in oceanul amintirii de acum...

Haos

Rătăcită pe un singur drum,
Mă tot lovesc de pereţii raţiunii.
Hoinăresc aiurea prin viaţă,
Hotărâtă să ajung acolo
Unde stelele mor şi renasc
Din praful infinit al nemuririi.

Un gând mă poartă pe aripile sale
Spre visul mult râvnit şi trist,
Acolo unde din apusul soarelui
Răsare grandioasă luna.

Şi merg, şi tot înaintez
Spre abisul plin de întuneric şi necunoscut,
Acolo unde în marea de linişte miroase a haos...

Stau si ma gandesc cateodata de ce am tendinta de ai alunga pe toti cei dragi mie...de ce imi e atat de greu sa am incredere in oameni...de ce imi e frica sa nu devin vulnerabila...de ce am devenit din ce in ce mai tacuta si mai inchisa in lumea mea...de ce iubesc, de ce sunt trista, de ce plang, de ce am uitat sa zambesc...de ce m-am pierdut candva si daca oare a meritat...atat de multe intrebari si doar un singur raspuns...de ce?...pentru ca sunt om si imi e frica...imi e frica de mine, de ceilalti, de singuratate, de tine, de noi, de tot ceea ce ma inconjoara...atat de multe vise, sperante si planuri, dar totusi atat de putine realizari...viata e ca un joc de sah...un lung sir de mutari gresite, dar cu mici portite de scapare pentru a reintra in jocul atat de tulbure al vietii...sunt ratacita pe un singur drum si ma lovesc din ce in ce mai des de zidurile ce imi ies in cale pentru ca nu mai stiu sau nu mai vreau sa le ocolesc...si astept...astept sa vina cineva sa imi intinda o mana de ajutor si sa ma salveze in cele din urma de mine insami...

Crima

Ma plictisesc teribil...
Aceleasi ganduri, aceleasi rezolvari,
Mereu acelasi scop.
Inca o obsesie la activ,
Inca o crima agatata la dosar,
Inca o pedeapsa de savarsit.
Imi duc Crucea Sudului
Pe un drum doar de mine stiut,
Ma complac in durere
Cand adom pe spini
Cu amintirea sfasiata
De-al dorului venin.
Ma trezesc in lacrimi,
Lacrimi pure, pline de cianura.
Otrava visului di ceata
Plina cu iubiri, doruri si iluzii
Ma ameteste pana la nefiinta.
Sunt un mort cu ganduri si emotii...

Noi, cei nefericiti...

Noi...oamenenii...ne bucuram atat de tare la aprecierile celorlalti...cand seful iti spune ''ai scris un articol nemaipomenit'', sau prietenul ''ce bine arati azi'' sau amicii cand iti spun ''esti un prieten de incredere''...intotdeauna ne trebuie aprobabrea celorlalti pentru ceea ce suntem sau ceea ce facem...suntem snobi, rautaciosi,ipocriti, parsivi, persuasivi, egoisti, dar se spune ca avem si calitati...putem fi buni, iubitori, inteligenti, prieteni pe care te poti baza si la bine si la rau, insa mereu avem conditia ca toata acestea sa se reintoarca, precum un bumerang si consideram ca asta e viata si ca fericirea nu e atat de greu de gasit pe cum se zvoneste...defapt superficialitatea noastra ne impiedica sa ne dam seama cat de patetici suntem cu adevarat...nu avem incredere in noi insine, suntem mereu despartiti de ziduri mult prea groase de ceilalti deoarece consideram ca inexistenta lor ne-ar face vulnerabili, cautam fericirea in ceilalti sau in carti, muzica, arta, care pana la urma tot de oameni sunt facute...suntem prea orbi pentru a realiza ca fericirea exista in fiecare dintre noi...vrem prea mult cateodata si lucrurile frumoase trec pe langa noi, ne fac cu mana si merg mai departe, pentru ca nu e frumusetea de care aveam poate nevoie, era prea mediocra pentru standardele noastre...mergem prin cafenele, facem din fericire un subiect filozofic, ne dam destepti ca nu exista, ca e doar o iluzie, asta pentru ca ne-am obisnuit sa traim din iluzii si pentru iluzii...suntem atat de opaci incat nici macar zambetul unui copil nu ne mai bucura sau primavara care umple aleile cu o multitudine de copaci infloriti in felurite culori...de ce? n-am avut timp sa reflectam atat de mult asupra subiectului pe cat credeam...e mai simplu sa dam vina pe socitate, pe vremurile in care traim, pe probleme existentiale si sa negam cu desavarsire fericirea...ne credem maturi si trecuti prin viata, avem teancuri de studii si cariere impresionante, ne consideram realizati si asta e tot ceea ce conteaza...si in final, batrani si ursuzi, ne uitam inapoi, la tot ce a fost si simtim ca ceva lipseste totusi desi am facut tot ceea ce ne-am propus...in toata fuga noastra egoista prin viata am uitat de noi si de ceea ce era cu adevarat importat...si...chiar si atunci, spunem ca fericirea nu exista, iar cei care au gasit-o considera ca este o iluzie pentru suntem prea indoctrinati ca sa credem altceva si totul se repeta pana in cel din urma ceas...