Ignorare...

Visele...de curand am fost la o dezbatere ce se adresa carierei, si faptului ca in viata trebuie sa iti urmezi visele si sa faci ceea ce iti place. Dar ce sunt pana la urma visele? Si cum iti dai seama ce iti place? Si oare cum iti poti urma visele intr-o lume materialista in care banii sunt mult mai importanti decat idealurile, sperantele, sufletul? De ce avem nevoie de bani ca sa fim fericiti? De ce nu putem trai din bucuria pe care o aduce faptul ca facem ceea ce ne pace? Sau de ce nu putem sa traim din iubire? Pentru unii probabil sunt intrebari retorice, pentru altii intrebari ce au un raspuns transant: visele nu tin de foame, iar iubirea nu mai exista, asa ca de ce sa ne pierdem vremea alergand dupa ceva utopic sau ceva ce nu e productiv.
Societatea ne inhiba, ne face sa ne pierdem visele, sa ingropam iubirea, sa castigam bani ca sa ii cheltuim pe diverse porcarii, sa ne casatorim cu x sau cu y pentru ca are un cont frumos in banca. Devenim snobi, superficiali, aroganti...anonimi, intr-o lume mai anonima decat a fost vreodata.
Daca as intreba un om ce este calea cea dreapta, probabil mi-ar spune ca sunt nebuna si sa imi vad de treaba...oare chiar asa sa fie? sa fiu nebuna?...calea cea dreapta eu cred ca e visul fiecarui om...un drum lung, greu, obositor, la capatul caruia te asteapta un apus de soare plin de culori vii, de stele ce stau sa apara si sa iti zambeasca...si marea...marea care iti aduce cu fiecare val alta poveste, pe care tu le asculti obosit, dar fericit pentru ca ai facut in viata ceea ce ti-a placut si te simti implinit.
Ne-am pierdut identitatea pentru ca ne e frica sa fim noi insine, ne e frica de ce putem face, alegem drumul scurt din viata noastra...fara complicatii, fara compromisuri, fara dezamagiri sau realizari, doar comoditate, doar Singuratate.
In final realizam ca suntem singuri si frustrati, dar avem bani...poti cumpara un suflet cu banii? Iti poti alina singuratatea?...Ai toata viata inainte...urmeazati visele si nu uita sa iubesti...

Viata ca un film prost...

Viaţa...ce poate fi mai frumos decât să fi om? Să te bucuri de zâmbetul unui copil, să râzi la glumele proaste ale prietenilor, să plângi când cineva drag ţie pleacă, să ai emoţii pentru că se apropie bacul şi multe alte stări. Însă în toată marea asta de sentimente ai momente în care te simţi copleşit, epuizat. La şcoală dormi pe bancă, eşti pierdut(ă) în lumea ta sau pur şi simplu nu îţi mai pasă; acasă ai tăi se ceartă din orice fleac ca doi copii de grădiniţă, de îţi vine să îi dai cap in cap (ar fi tentant, dar preferi să pleci şi să ai conştiinţa curata); de prieteni nici nu cred că mai avem ce spune. Până şi ei, cei care ar trebui să te înţeleagă şi să îţi fie mereu aproape, te consideră un/o crizat(ă) psihopat(ă) şi îţi spun că ar trebui sa îţi revizuieşti comportamentul, altfel rişti să rămâi singur(ă).
Ajunge la un moment dat să nu îţi mai pese de nimic, lucrurile încep uşor dar sigur să scape de sub control şi când credeai că mai rău de atat nu se poate, începi să regreţi că ai spus asta vreodată.
Realizezi în cele din urmă că ai rămas singur(ă), nu poţi evita inevitabilul. Prietenii tăi au dispărut ca prin magie şi începi sa te gândeşti dacă ai avut aşa ceva. Cu fiecare zi ce trece te afunzi şi mai tare în rutină: dormit, trezit, mâncat, şcoală, casă, mâncat, citit (poate), dormit, iar depresia este singura care ţi-a mai rămas alături în toată nebunia aceasta, pe care te chinui atât de tare să o înţelegi, însă fără niciun rezultat favorabil.
Dacă tot ai rămas singur(ă) începi să gândeşti. Proastă iniţiativă, dar pe cît de proastă pe atât la îndemână. Meditezi asupra propriei existenţe, îţi pui tot felul de întrebări din diferite domenii, filozofezi despre viaţă şi ca din întâmplare parcă, ajungi la concluzia că viaţa e nici mai mult, nici mai puţin decât un film. Al tău e un film prost ce-i drept, dar totuşi unul.
În descoperirea ta însă îţi dai seama ca viaţa e mult mai complexă decât un film. În lumea reală nu poţi să mai tragi o dublă pentru că ai greşit la examen şi vrei sa repari asta, nu poţi să ştergi vorbele spuse aiurea şi la nervi, nu poţi să dai timpul înapoi. Poţi doar să mergi înainte şi să alegi să fi un actor în filmul prost şi imperfect al vieţii, şi nu un simplu spectator...

Dezamagire...

Scarbit, plictisit, dezamagit, te pierzi in marea de idei si ganduri...uiti ce vrei, renegi tot ceea ce esti, iti aprinzi o tigara si zambesti...esti liber de acum...ai pierdut tot, desi nu aveai nimic...sau poate aveai?te aveai pe tine, dar oare asta esti tu cu adevarat? nu e doar o masca infecta pe care o porti de dragul celorlalti? ,,de dragul celorlati''...ce cuvinte, aproape fara nici un sens. care ceilalti? care drag?...totul e o iluzie. Tu esti o iluzie...te-ai negat atat amar de vreme. ca sa ce? sa nu fi singur? sa ai zambete ipocrite si false prietenii? unde esti tu? ai senzatia ca te-ai pierdut, dar te-ai regasit vreodata?...in mintea ta zboara tot felul de idei si scenarii, ti-ai pierdut increderea in sine, parca tot ceea ce obisnuiai sa faci nu mai e destul de bun, nu mai e destul de frumos...tu nu mai esti frumos sau asa ai impresia...o melodie te face dintr-o data sa iti dai seama ce om sensibil esti...oare asta sa fi tu?da...esti un om sensibil, tacut, placut, inteligent, dar nu pentru cei ce te inconjoara acum...pentru alti oameni, pe care poate nu ii vei cunoaste niciodata...oricum tigara ti s-a fumat singura gandindu-te la diverse, dar iti mai aprinzi una...pe asta o sa o savurezi...e tigara prin care sarbatoresti un nou inceput...te sarbatoresti pe tine pentru ca ai renascut si usor, usor vei incepe sa te cunosti, sa fi tu insuti, iar visele si sperantele tale se pierd in oceanul amintirii de acum...

Haos

Rătăcită pe un singur drum,
Mă tot lovesc de pereţii raţiunii.
Hoinăresc aiurea prin viaţă,
Hotărâtă să ajung acolo
Unde stelele mor şi renasc
Din praful infinit al nemuririi.

Un gând mă poartă pe aripile sale
Spre visul mult râvnit şi trist,
Acolo unde din apusul soarelui
Răsare grandioasă luna.

Şi merg, şi tot înaintez
Spre abisul plin de întuneric şi necunoscut,
Acolo unde în marea de linişte miroase a haos...

Stau si ma gandesc cateodata de ce am tendinta de ai alunga pe toti cei dragi mie...de ce imi e atat de greu sa am incredere in oameni...de ce imi e frica sa nu devin vulnerabila...de ce am devenit din ce in ce mai tacuta si mai inchisa in lumea mea...de ce iubesc, de ce sunt trista, de ce plang, de ce am uitat sa zambesc...de ce m-am pierdut candva si daca oare a meritat...atat de multe intrebari si doar un singur raspuns...de ce?...pentru ca sunt om si imi e frica...imi e frica de mine, de ceilalti, de singuratate, de tine, de noi, de tot ceea ce ma inconjoara...atat de multe vise, sperante si planuri, dar totusi atat de putine realizari...viata e ca un joc de sah...un lung sir de mutari gresite, dar cu mici portite de scapare pentru a reintra in jocul atat de tulbure al vietii...sunt ratacita pe un singur drum si ma lovesc din ce in ce mai des de zidurile ce imi ies in cale pentru ca nu mai stiu sau nu mai vreau sa le ocolesc...si astept...astept sa vina cineva sa imi intinda o mana de ajutor si sa ma salveze in cele din urma de mine insami...