Am construit în mine un templu pentru Hades,
În care umbre şi furii ciocnesc satisfăcute
Zeci de cupe cu otravă;
Otrava stoarsă din blestemata mea iubire pentru tine.
Cu râsete sinistre şi ritualuri sumbre
Fac horă în jurul inimii deja sluţite
Şi o usucă, o-mpietresc mai tare,
O împung cu furcile-nmuiate-n ură.
Am adunat în mine atâta groază şi atâta moarte,
Atâta urlet şi atâta disperare,
Încât din furia mea nemărginităNu se mai naşte decât haotica tăcere.
Doar marea am înghiţit-o toată, în ochii plini de răni,
Care acum se revarsă în valuri roşii,
Din retina prea obosită să mai zâmbească
Altei dimineţi fără tine.
'place finalul
RăspundețiȘtergereE groaznic să vezi un om care se crede cu desăvîrşire singur, pentru că există în el ceva tragic, poate chiar sacru şi, totodată, oribil şi ruşinos. Totdeauna purtăm o mască, una care nu e niciodată aceeaşi, ci se schimbă după fiecare din rolurile pe care le jucăm în viaţă: masca profesorului, a amantului, a intelectualului, a soţului înşelat, a eroului, a fratelui iubitor. Dar ce mască ne punem, sau ce mască ne mai rămîne cînd ne credem în singurătate, cînd credem că nimeni, nimeni nu ne priveşte, nu ne controlează, nu ne ascultă, nu ne cere, nu ne roagă, nu ne porunceşte, nu ne atacă?
RăspundețiȘtergereÎntotdeauna mi s-a părut uluitor faptul că cineva poate să crească, să aibă iluzii, să îndure dezastre, să meargă la război, să se deterioreze din punct de vedere spiritual, să-şi schimbe ideile şi sentimentele şi să poarte, totuşi, în continuare, acelaşi nume. Are vreun sens?