Nepăsare

Putrezeşti lângă mine, în patul acesta slinos,

Te descompui de ceva vreme, dar încă n-ai murit.

Ţipă sufletul în tine că vrea să plece, dar nu-l laşi,

Îţi e frică să îi dai drumul, să nu rămâi singur.

Preferi doar să mai vorbeşti din când în când

Cu viermii care colcăie prin mintea ta, mâncată deja pe jumătate.

Griuri colorate

Albul fiinţei tale se amestecă cu negrul minţii mele putrezite.

Griul atât de închis îmi provoacă nişte convulsii greu de stăpânit,

Îmi vine să-ţi pun un colier împletit în jurul gâtului,

Dar ochii tăi sticloşi îmi taie suflul

În lumina felinarului cu lumină gri.

Sunt bolnav de atâtea griuri colorate.

Obsesia îmi joacă feste, mă hipnotizează,

Mă pierd prin ea şi apoi…cad.

Trăiesc în filmuleţe alb-negru rulate pe un diapozitiv sadic,

Care îmi strică filmul, îl rupe şi îl asamblează altfel…îl face gri.

Eu nu vreau să fiu nici alb, nici negru şi nici gri,

Eu vreau culori…şi totuşi,

Uitându-mă la tine, mă văd pe mine,

Un gri colorat într-o lume alb-negru.

Călătorie

Scările se scufundă sub picioarele mele de lut,
Iar mâna mi se zbate speriată pe peretele gri
Încercând să te găsească.
Eşti acolo, în întuneric, mă priveşti îngândurat,
Îţi simt privirea îngrozită şi mirosul înţepător de mosc.
Ai vrea să mă apropii, dar totuşi mă îndepărtezi...
Pe zi ce trece tu-mi eşti tot mai departe,
Deşi ne desparte doar viscolul şi-o noapte.
Azi eşti încă aici,
Staţionezi pe partea dreaptă a sufletului meu...

Ploaie de vara

Camera e prea mica.
Ma sufoc, ma zbat sa supravietuiesc intre peretii plini de mucegai.
Lampa ma orbeste cu lumina ei cenusie, iar afara se aude ploaia.
Picaturile de apa se pierd prin mine,
Ne contopim...ele imi apasa tamplele,
Imi blocheaza sufletul, ma lasa oarba si speriata in mijlocul ploii,
Imi invadeaza creierul subrezit de trecerea furtunilor de vara.
Ma lasa singura, abandonata pe o strada laturalnica a proprie-mi minti,
Uda, pierduta, desfigurata, terifiata de puterea lor, de rautatea lor.
Ma ataca, ma rapesc, ma duc pe meleaguri straine si uitate.
Ar vrea sa ma iubeasca,
Ar vrea sa ma venereze, dar sunt prea rele.
Si ma doare...
Nu mai pot suporta...plang, urlu, dar nu ma aude nimeni.
Doar sufletul se zbate in mine...dar l-au prins,
Nu ii dau voie a iasa...
L-au inecat in furtuna de stropi a timpului...

Astă vară

Libertate şi ţigări,
Trenuri, prieteni de-un drum şi marea.
Valurile cu poveste lor,
Mereu alta,
Întotdeauna la fel de îndepărtată.
Scoica ce s-a contopit cu piciorul tău,
Algele care ascund şi pansează rana,
Pistruii de pe cerul negru
Care se oglindesc în ochii tăi adânci,
Nisipul care te fură
Şi marea care te îneacă.

Totul e doar libertate,
Iar libertatea mea eşti tu.

Noroi...

Fericirea nu rasare din spatele blocurilor
Si nici din canelele cu parfum gretos de jeg.
Fericirea nu mai e intr-un tramvai spre gara,
Nu o sa mai gasesti pe tarabe la talcioc,
Nu o mai vezi pe strazile prafuite si pline de noroi.
Fericirea nu mai e ascunsa intr-o groapa in asfalt
Sau intr-o haina veche uitata pe cuierul unei cafenele ieftine si slinoase.
Fericirea a ajuns doar o tigara
Ce arde mocnit si singura,
Lasand in urma doar scrumul vechilor taceri
Si fumul tristelor apusuri.

Ignorare...

Visele...de curand am fost la o dezbatere ce se adresa carierei, si faptului ca in viata trebuie sa iti urmezi visele si sa faci ceea ce iti place. Dar ce sunt pana la urma visele? Si cum iti dai seama ce iti place? Si oare cum iti poti urma visele intr-o lume materialista in care banii sunt mult mai importanti decat idealurile, sperantele, sufletul? De ce avem nevoie de bani ca sa fim fericiti? De ce nu putem trai din bucuria pe care o aduce faptul ca facem ceea ce ne pace? Sau de ce nu putem sa traim din iubire? Pentru unii probabil sunt intrebari retorice, pentru altii intrebari ce au un raspuns transant: visele nu tin de foame, iar iubirea nu mai exista, asa ca de ce sa ne pierdem vremea alergand dupa ceva utopic sau ceva ce nu e productiv.
Societatea ne inhiba, ne face sa ne pierdem visele, sa ingropam iubirea, sa castigam bani ca sa ii cheltuim pe diverse porcarii, sa ne casatorim cu x sau cu y pentru ca are un cont frumos in banca. Devenim snobi, superficiali, aroganti...anonimi, intr-o lume mai anonima decat a fost vreodata.
Daca as intreba un om ce este calea cea dreapta, probabil mi-ar spune ca sunt nebuna si sa imi vad de treaba...oare chiar asa sa fie? sa fiu nebuna?...calea cea dreapta eu cred ca e visul fiecarui om...un drum lung, greu, obositor, la capatul caruia te asteapta un apus de soare plin de culori vii, de stele ce stau sa apara si sa iti zambeasca...si marea...marea care iti aduce cu fiecare val alta poveste, pe care tu le asculti obosit, dar fericit pentru ca ai facut in viata ceea ce ti-a placut si te simti implinit.
Ne-am pierdut identitatea pentru ca ne e frica sa fim noi insine, ne e frica de ce putem face, alegem drumul scurt din viata noastra...fara complicatii, fara compromisuri, fara dezamagiri sau realizari, doar comoditate, doar Singuratate.
In final realizam ca suntem singuri si frustrati, dar avem bani...poti cumpara un suflet cu banii? Iti poti alina singuratatea?...Ai toata viata inainte...urmeazati visele si nu uita sa iubesti...