Ruină

Am construit în mine un templu pentru Hades,

În care umbre şi furii ciocnesc satisfăcute

Zeci de cupe cu otravă;

Otrava stoarsă din blestemata mea iubire pentru tine.

Cu râsete sinistre şi ritualuri sumbre

Fac horă în jurul inimii deja sluţite

Şi o usucă, o-mpietresc mai tare,

O împung cu furcile-nmuiate-n ură.

Am adunat în mine atâta groază şi atâta moarte,

Atâta urlet şi atâta disperare,

Încât din furia mea nemărginită

Nu se mai naşte decât haotica tăcere.

Doar marea am înghiţit-o toată, în ochii plini de răni,

Care acum se revarsă în valuri roşii,

Din retina prea obosită să mai zâmbească

Altei dimineţi fără tine.

O Doamnă

Paranoia mea, îmbrăcată în albastru marin

Dansează tango

Cu idei din care ţăşneste sânge.

Are corpul unei balerine zbârcite

Şi ochi ucigători

Din care curge verde.

Paranoia mea, e o leoaică

Cu zâmbet de hienă,

Care ţine cursuri gratuite de nebunie.

Învaţă numerele să danseze cu literele,

Ca apoi să se devoreze între ele

Până la ultima unduire.

Paranoia mea, este o doamnă

Cu chip de nimfă

În spatele căreia este înfipt

Un cuţit de vânătoare.

Ecou din alt timp

Şi totuşi, vezi tu,

Îmi e dor de literele mele.

Ceaţa care nu se mai risipeşte nici la amiză din ochii gri

Le lasă încă să aştepte, proţopite, de cearcănele adânci.

Literele mele pitoreşti se mănâncă acum între ele,

De frică să nu cadă printre cutele vineţii

Şi plânsetul lor îl mai aud doar vag

Ca un ecou din alt timp

Rugându-mă să le salvez.

Şi simt cum se naşte în mine durerea

Ca urletul sfâşietor al unui pian dezacordat.

Sunt un instrument malformat

Înscris pe lista de rebuturi,

Iar literele mele pitoreşti se mănâncă acum între ele.

Pedeapsa indiferentei

Mă holbam la ea de câteva minute şi oricât de mult aş fi încercat să-mi vin în fire, nu puteam. Am rămas înţepenit pe cele două picioare, care începeau uşor să mi se topească, eclipsat de prezenţa ei. Nu puteam să o concep altfel, decât ca pe o fantasmă. O femeie cu o piele atât de transparentă încât puteai vedea cum globulele roşii se plimbă la braţ cu cele albe prin fiecare venă. Părul ei de culoarea piersicii cădea precum o cortină peste umerii goi, până în dreptul feselor ei perfecte. Avea nişte ochi stranii, de o culoare indecisă, iar din buzele ei mari cărnoase aveai impresia că ţâşneşte sângele.
La început m-am gândit ca ea este doar rodul fanteziilor mele, dar nu era aşa. Era cât se poate de reală. Mă privea tăcut şi intens, sprijinită de biroul meu. O femeie pentru care nu s-au găsit cuvinte ca să o descrie, goală, în faţa mea, iar eu nu puteam spune nimic. Îmi transmitea prin acea tăcere apăsătoare că ştie cine sunt, ce fac, şi mai mult de atât, exact ce gândesc. Într-un final îmi fac curaj să vorbesc cu ea, destul de bâlbâit şi foarte confuz:
- Bună seara!
- Bună seara! îmi spuse ea aproape maşinal, fără să mă scape din ochi.
- Cărui fapt datorez prezenţa dumneavoastră?am intrebat-o eu, dându-mi apoi seama ca un idiot, cât de banală şi formală a fost întrebarea.
- Nici unui fapt, a răspuns ea, la fel de maşinal ca şi înainte.
- Vă pot ajuta cu ceva? am intrebat-o cu o oarecare jenă în glas, care se transforma uşor în frică, fără să îmi pot explica acest lucru.
- Da, îmi răspunse zâmbindu-mi parşiv, am nevoie să îmi dai ceva.
- Eu? eram bulversat. Dar eu nu am nimic, ce v-aş putea oferi?
- Ai exact ce vreau eu. Un lucru pe care tu nu îl preţuieşti şi nu vreau să îl laşi să se piardă. Tu oricum nu ai nevoie de el şi mi-l vei da mie.
- Ce anume? Nu înteleg ce îmi cereţi, devenisem din ce în ce mai agitat, aproape isteric.
- Vei înţelege, îmi spuse ea zâmbindu-mi seducător. Vreau tinereţea ta!
- Poftim??? Cum adică tinereţea mea? Nu e un bun pe care să îl cumperi sau să îl vinzi.
- Pentru mine este. Se apropia de mine uşor, precum o umbră, până a ajuns la câţiva centimetri în faţa mea. Îmi vei da tinereţea ta pentru un sărut. Acestea au fost ultimele cuvinte, după care ne-am sărutat prelung, călătorind din paradis în iad şi înapoi, nemasimţindu-mă în trupul meu, levitam undeva în afara timpului.
A doua zi m-am trezit foarte obosit, cu o durere îngrozitoare de cap şi o stare asemănătoare celei de mahmureală. M-am ridicat destul de greoi să ma duc la toaletă şi în drum spre, mă tot gândeam la visul ciudat de seara trecută. Ajungând în baie am avut un şoc. Oglinda îmi dezvălui că nu fusese doar un vis: eram un tip cu 30 de ani mai bătrân, cu părul grizonat şi pielea zbârcită. Eram un suflet tânăr închis în corpul muribund al unui bătrân. Îmi vândusem tinereţea pentru un sărut...

Atac de panică

Aseară m-a vizitat Moartea,

A fost a doua oară când ne-am întâlnit.

Data trecută nu mi-a spus nimic,

Era umflată şi gâtul înfăşurat în spini

Nu îi dădea voie să mă avertizeze.

Seara trecută a venit la mine plângând,

Tremura toată, în spasme sacadate şi necontrolate

Fierbând ca un vulcan gata să explodeze,

Şi a explodat în cele din urmă,

S-a împrăştiat în bucăţi enorme de vomă şi ură...

Sentimentul ei spasmodic de panică s-a lipit de mine

Şi mi-a lăsat cratere adânci în tot corpul.

Aseară, Moartea a venit la mine să o salvez,

M-a desemnat pe mine singurul urmaş

Care-I va duce în continuare

Viaţa Ei din moarte...

Rabdare...

Aşteaptă-mă la marginea mării

Cu apusul, votca şi ţigările în rucsac.

Ai grijă până mă întorc de cele două stele

Pe care le-am găsit când când căutam scoici,

Ţi le-am ascuns înainte să plec, în cămaşa maro,

Sunt în pachetul de ţigări înfăşurate în alge.

Aşteaptă-mă la marginea mării

Pe banca de os de lângă epavă.

Ţi-am lăsat sub ea regretul zilei

Şi bucuria celui mai frumos răsărit împreună.

Lângă ţi-am lăsat o pană de pescăruş, o pensulă

Şi o scrisoare goală semnată.

Aşteaptă-mă la marginea mării

Pe partea de epavă desenată

Cu jumătate de curcubeu în furtună.

Aşteaptă-mă la marginea mării

Să terminăm tabloul.

Renegare

Azi nu!

Azi nu mai vreau să mă accept,

Nici pe mine, nici pe voi.

Azi este apogeul morţii mele

În lumea asta moartă,

Cu străzi de poezie

Ornate la fiecare intersecţie

Cu statui în proză.

Azi nu mai vreau oameni insipizi şi stafidiţi

Care vorbesc în rime şi gândesc gunoi.

Azi nu mai pot fericirea.

Din cerul care mi sparge în tâmple

Când pământul mă soarbe câte puţin la fiecare pas

Încerc să vreau să mai visez.

Azi nu vreau timp.

Azi nu vreau să simt că nu simt.

Azi nu vreau să gândesc.

Azi gândurile mi-au evadat

Din celulele echilaterale

Cu bare mâncate de rugina nimicului.

Azi sunt versul fără ritm şi rimă,

Fără idee şi substanţă.

Azi nu mai vreau să mai trăiesc în moarte.

Azi vreau să mă renasc.

Azi, vreau să fiu vie!

Nevroză

Suntem înfăşuraţi în suluri de umbre.

Din spatele tapetului cu trandafiri

Şerpii ţipă lacomi şi înfometaţi

Sugrumându-ne fiecare nerv.

Eu vreau să mă ascund în tine,

Tu mă primeşti cu un râs isteric,

Mă strângi în braţe violent

Şi mă sufoci cu vise.

Ochii roşii de şobolan turbat

Îţi sticlesc agitat şi sinistru.

Eşti bolnav de prea multe iluzii.

Mă sfâşii în mii de bucăţi

Până rămân doar o idee.

Tu te transformi în şarpe...

Eu rămân agăţată în haina

Aruncată la marginea drumului.

Cea de pe urmă moarte

Uitasem cât de plăcut se simte ploaia,
Cum fiecare picătură vrea să îşi facă loc în tine
Şi să respiraţi împreună.
Uitasem cât de frumoşi sunt copacii înfloriţi,
Uitasem cum se aude liniştea într-un oraş aglomerat,
Uitasem cum să merg sau să mă plimb
Când totul în jurul meu e fugă.
Uitasem să mai zâmbesc,
Uitasem să mă mai ascult,
Uitasem cum e să joci teatru în culori,
Uitasem să văd sclipirea din fiecare suflet,
Uitasem să mai visez păpuşari fericiţi,
Uitasem cum arată fluturii în palmele protectoare ale piticilor,
Uitasem cum e să nu şti nimic.

Uitasem cum e să fii singurul muribund liber.

La capat de curcubeu

Norii se plimbă haotic,

Contrastând cu visele noastre mâncate de vreme,

Iar din ochii tăi negri încep să curgă ploi acide

Şi să fulgere cu semne de întrebare.

Mă simt atât de neputincioasă.

Aş vrea să mai am puterea sa te strâng în braţe, să te sărut,

Să te salvez de tine…

Dar noi am început deja să ne descompunem în amintiri.

Suntem morţi şi prea obosiţi să mai vedem asta.

Ecoul ultimului tunet, se sparge undeva în zare de curcubeu.

Ielele

Sunt cele care iti zambesc complice,
Care te plimba din rai in iad si inapoi,
Sunt cele care te vrajesc cu trupul si miscarile lor de felina
Si de care te indragostesti fara sa vrei si iremediabil.
Sunt cele care iti fura amintirile si viata
Si apoi, cu un suras draconic, iti spun ca va fi bine.
Sunt tot ce stii tu despre frumos.
Cele care te fac sa visezi si sa traiesti intens,
Cele care iti fura tot ce ai de oferit
Si care la sfarsit pleaca, lasandu-te singur si gol de sentimente.
Sunt ele...monstrii cu chip de copile.

Minciuna realitatii

Staţionez într-o stea la marginea orei.

Mă plimb printr-o realitate paralelă

Orbecăind printre cioburi de stea să aflu adevărul.

Minciuna ta e adevărul meu incontestabil

Ca un schelet ce aleargă după suflet.

Sunt un vânător de sentimente,

Fur vise şi iluzii şi le vând la suprapreţ,

Fac bişniţă cu viaţa să mai cumpăr timp.

Dar viaţa nu mă aude, timpul nu mă mai vede

Şi nici nu mai am bani.

Realitate

Ne pierdem pe noi în ceilalţi,

Dar nu putem trăi fără ei.

Ajungem să trăim prin ei şi ne pierdem iar.

E un joc vicios care nu ne duce nicăieri.

Stagnăm. Ne dorim ce nu avem sau nu putem atinge,

Avem ce voiam, dar nu ne ajunge,

Nu se poate mai mult?

Ba da, cât eşti dispus să plăteşti?

A păcat, ne pare rău, dar acestea sunt regulile,

Vin odată cu viaţa, şi ea însăşi e preţul.

Eu zic să nu ne mai lamentăm atât,

Oricum totul se vinde, se cumpără şi se plăteşte.

Hai să cumpărăm fericirea!

Licitaţia începe de la un suflet…

Dă cineva mai mult?

Nepăsare

Putrezeşti lângă mine, în patul acesta slinos,

Te descompui de ceva vreme, dar încă n-ai murit.

Ţipă sufletul în tine că vrea să plece, dar nu-l laşi,

Îţi e frică să îi dai drumul, să nu rămâi singur.

Preferi doar să mai vorbeşti din când în când

Cu viermii care colcăie prin mintea ta, mâncată deja pe jumătate.

Griuri colorate

Albul fiinţei tale se amestecă cu negrul minţii mele putrezite.

Griul atât de închis îmi provoacă nişte convulsii greu de stăpânit,

Îmi vine să-ţi pun un colier împletit în jurul gâtului,

Dar ochii tăi sticloşi îmi taie suflul

În lumina felinarului cu lumină gri.

Sunt bolnav de atâtea griuri colorate.

Obsesia îmi joacă feste, mă hipnotizează,

Mă pierd prin ea şi apoi…cad.

Trăiesc în filmuleţe alb-negru rulate pe un diapozitiv sadic,

Care îmi strică filmul, îl rupe şi îl asamblează altfel…îl face gri.

Eu nu vreau să fiu nici alb, nici negru şi nici gri,

Eu vreau culori…şi totuşi,

Uitându-mă la tine, mă văd pe mine,

Un gri colorat într-o lume alb-negru.

Călătorie

Scările se scufundă sub picioarele mele de lut,
Iar mâna mi se zbate speriată pe peretele gri
Încercând să te găsească.
Eşti acolo, în întuneric, mă priveşti îngândurat,
Îţi simt privirea îngrozită şi mirosul înţepător de mosc.
Ai vrea să mă apropii, dar totuşi mă îndepărtezi...
Pe zi ce trece tu-mi eşti tot mai departe,
Deşi ne desparte doar viscolul şi-o noapte.
Azi eşti încă aici,
Staţionezi pe partea dreaptă a sufletului meu...

Ploaie de vara

Camera e prea mica.
Ma sufoc, ma zbat sa supravietuiesc intre peretii plini de mucegai.
Lampa ma orbeste cu lumina ei cenusie, iar afara se aude ploaia.
Picaturile de apa se pierd prin mine,
Ne contopim...ele imi apasa tamplele,
Imi blocheaza sufletul, ma lasa oarba si speriata in mijlocul ploii,
Imi invadeaza creierul subrezit de trecerea furtunilor de vara.
Ma lasa singura, abandonata pe o strada laturalnica a proprie-mi minti,
Uda, pierduta, desfigurata, terifiata de puterea lor, de rautatea lor.
Ma ataca, ma rapesc, ma duc pe meleaguri straine si uitate.
Ar vrea sa ma iubeasca,
Ar vrea sa ma venereze, dar sunt prea rele.
Si ma doare...
Nu mai pot suporta...plang, urlu, dar nu ma aude nimeni.
Doar sufletul se zbate in mine...dar l-au prins,
Nu ii dau voie a iasa...
L-au inecat in furtuna de stropi a timpului...

Astă vară

Libertate şi ţigări,
Trenuri, prieteni de-un drum şi marea.
Valurile cu poveste lor,
Mereu alta,
Întotdeauna la fel de îndepărtată.
Scoica ce s-a contopit cu piciorul tău,
Algele care ascund şi pansează rana,
Pistruii de pe cerul negru
Care se oglindesc în ochii tăi adânci,
Nisipul care te fură
Şi marea care te îneacă.

Totul e doar libertate,
Iar libertatea mea eşti tu.

Noroi...

Fericirea nu rasare din spatele blocurilor
Si nici din canelele cu parfum gretos de jeg.
Fericirea nu mai e intr-un tramvai spre gara,
Nu o sa mai gasesti pe tarabe la talcioc,
Nu o mai vezi pe strazile prafuite si pline de noroi.
Fericirea nu mai e ascunsa intr-o groapa in asfalt
Sau intr-o haina veche uitata pe cuierul unei cafenele ieftine si slinoase.
Fericirea a ajuns doar o tigara
Ce arde mocnit si singura,
Lasand in urma doar scrumul vechilor taceri
Si fumul tristelor apusuri.

Ignorare...

Visele...de curand am fost la o dezbatere ce se adresa carierei, si faptului ca in viata trebuie sa iti urmezi visele si sa faci ceea ce iti place. Dar ce sunt pana la urma visele? Si cum iti dai seama ce iti place? Si oare cum iti poti urma visele intr-o lume materialista in care banii sunt mult mai importanti decat idealurile, sperantele, sufletul? De ce avem nevoie de bani ca sa fim fericiti? De ce nu putem trai din bucuria pe care o aduce faptul ca facem ceea ce ne pace? Sau de ce nu putem sa traim din iubire? Pentru unii probabil sunt intrebari retorice, pentru altii intrebari ce au un raspuns transant: visele nu tin de foame, iar iubirea nu mai exista, asa ca de ce sa ne pierdem vremea alergand dupa ceva utopic sau ceva ce nu e productiv.
Societatea ne inhiba, ne face sa ne pierdem visele, sa ingropam iubirea, sa castigam bani ca sa ii cheltuim pe diverse porcarii, sa ne casatorim cu x sau cu y pentru ca are un cont frumos in banca. Devenim snobi, superficiali, aroganti...anonimi, intr-o lume mai anonima decat a fost vreodata.
Daca as intreba un om ce este calea cea dreapta, probabil mi-ar spune ca sunt nebuna si sa imi vad de treaba...oare chiar asa sa fie? sa fiu nebuna?...calea cea dreapta eu cred ca e visul fiecarui om...un drum lung, greu, obositor, la capatul caruia te asteapta un apus de soare plin de culori vii, de stele ce stau sa apara si sa iti zambeasca...si marea...marea care iti aduce cu fiecare val alta poveste, pe care tu le asculti obosit, dar fericit pentru ca ai facut in viata ceea ce ti-a placut si te simti implinit.
Ne-am pierdut identitatea pentru ca ne e frica sa fim noi insine, ne e frica de ce putem face, alegem drumul scurt din viata noastra...fara complicatii, fara compromisuri, fara dezamagiri sau realizari, doar comoditate, doar Singuratate.
In final realizam ca suntem singuri si frustrati, dar avem bani...poti cumpara un suflet cu banii? Iti poti alina singuratatea?...Ai toata viata inainte...urmeazati visele si nu uita sa iubesti...